Sase am ramas cand el s-a retras, mort in centru a
stat, pana l-am aruncat in rapa de langa.
Dansul am continuat, chemand spirite , demoni si ingeri
la sfat. “Invocare, descantare, apari Tu oare? Primeste-ne
sufletele demone si doamne, nu ne lasa sa ne stingem
peste sute de toamne! Curma-ne acum suferinta si du-ne
in nefiinta!”

Cinci stransi in cerc roteau, al Saselea pe jos ranjind zacea,
in rapa aluneca, peste Sapte trantit statea. Si mai repede si
plini de furie cinci dansau, flacari prin nari scoteau – “Acum,
ridica-ne spre slavi, vrem sa Te vedem! Coboara-ne in genune,
vrem suflete sa-Ti dam! Alunga-ne din lumea viilor, scapa-ne de
respiratie, incetosata greata alungata in prapastie si sparta!”

Si Diavolul ii asculta, suflet lua, Patru ramanea, iar gropi
in pamant facea. “Apa vie, apa moarta, vrem foc sau aripi
de jad sa trecem de Poarta! Sfanta nascatoare, iarta-ne noua
greselile Tale, caci asta facem de mii de ani, purtam povara
fiului tau, intr-o lume desarta! Rupe unul dintre noi, lasa-l
sa zaca in balta!”

Trei se imbratisau, incestuos isi sopteau, descantec stravechi,
cand ploaie izbucnea, traznete pleznea, tunete asurzea, Pamantul
sfarsea.
”Doar Trei mai suntem, din creatiile Tale! Lucifer si Dumnezeu
orb si trist! Nu ne lasa, suferinta-ne-ti placea, meritam doar linistea!
Alunga-ne in nefiinta, imparte-ne sufletele sau joaca-ne spiritele!”

Si Lucifer se indura, iar cand doar Doi ramasera, se odihnira. “Adam,
iata cum sfarsim, in foc orgie si vant, in ritm de descant!”. “Eva,
totul se roteste, totul se implineste. Moartea e doar trecere, peste milenii
vom renaste, greseli nu vom mai face!”. Sarpele privea, se rotea, limba-si asmutea
cand ea cadea.

Adam ramase singur. Pamant gol, trist, intunecat si mizer. “Ia-ma inapoi,
Doamne. Ce e mai greu decat singuratatea sa o impart cu nimeni?”. Dar dumnezeu,
mic si surd, privirea-si intorcea. “Ia-ma, Diavole! Mai bine ard in flacarile
Tale, decat singur sa stau, un infinit de vieti pierdute in vale de simtiri
si trairi!” Diavolul ranji – “Fara tine, Omule, sensul meu si al celui de Sus
nu mai este. Deci…traieste!”.

Si atunci, am ales sa visez alb si negru, pentru a ma rupe de realitate. Pentru a nu vedea clar. Pentru a putea sa…visez.

Si cu toate acestea, tot timpul apare ceva vivid in inconstient. Tot timpul tresar si ma intorc cand pe o parte cand pe alta, in vis. Si simt ca o sa cad. O sa alunec din locul meu si…o sa simt caderea infinita. Prapastie fara final.

Si atunci deschid ochii si realizez unde ma aflu. Este spatiu infinit, fara de stele, fara de lumina. Este ca si cum as fi viu dar mort, intr-o celula unde timpul si spatiul nu isi mai au locul si, speriate, au fugit. Ma ating si ma simt, desi mi-as fi dorit sa fie doar un alt cosmar.

Nu mai vad alb, ci doar negru. Nu pot sa ma ridic, legile fizicii sunt si ele strambate, schimonosite. Nu pot decat sa clipesc si, in van, sa imi misc putin corpul, instinctual. Spasmic. Imi doresc atunci sa inchid ochii si sa vad lumini. Culori.

Si tot timpul adorm. Anii trecuti in bezna m-au facut sa uit lumina, culorile.