Doi morti se dadeau in leagane si-si balanganeau
picioarele
osoase si roase de caini si de vreme, cei doi stateau si vorbeau
alene.
“Ce frumos era cand traiam si gandeam, si cu flacara vie
iubeam!”,
zise cel din stanga schelet, ce purta inca urme de inimi
pe piept.
“Ce frumos era cand traiam si mancam si in stanga si-n dreapta oameni
improscam
cu iubiri false si ranjete ce-aduceau simtiri de moment, iar eu eram fericit,
evident!”,
zise cel din dreapta schelet, ce suflet n-avea nici viu si nici macar
inert.
Si se dadeau ei in leagane noaptea-n padure si frati de cruce-o vesnicie-si
jurau c-o sa fie.
Si cel din stanga intreaba pe-al sau coleg, cum de-a murit, cand o ducea
atat de fericit!
“Am obosit de-atata alergat, printre oameni beat si fumat, si-ntr-o zi de streang
m-am agatat”,
raspunse scheletul cel fara de viata, ce-a alergat cat era viu precum o
paiata.
Si intreba si-acesta pe-al sau frate de cruce cum de-a murit, cand a avut iubire
de n-o putea duce!
“Pai n-am putut-o duce, e foarte drept! Am iubit si-am fost indragostit, pana cand inima
din piept mi-a sarit!
Si-atunci cand am vazut ca nu-i bine asa, sentimental si bun sa fiu, am ales
a urla spre pustiu”.
Cei doi se-oprira din balansoar, si cu pasi poticniti se-ndreptau spre
gropar.
Pe drum amandoi gandeau ca ce bine-ar fi fost, de celalalt n-ar fi murit
fara rost.
“De-as fi fost in locul lui, nu ajungem sa mor atat de stupid,
as fi stat si fericit as fi trait, caci usoara e calea aleasa de el,
mult mai usoara ca drumul de l-am urmat eu!”, isi spuneau fiecare
in craniile atat de goale.
Si-atat de asemanator se pusera-n morminte usor,
caci in moarte toti suntem identici si frati de cruce orice-am face-om
ajunge.