[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LWMPVjCgQPI]

“Nu te mai uita la mine ca la un pahar spart, nu sunt trasparenta si nici goala si nici atat de fragila. Nici macar nu m-ai scapat tu pe jos, tu doar ma aduni… Cioburi, cioburi.”
Imi pare rau ca nu am fost acolo cand ai cazut, as fi facut ceva…
“Ce? Ai fi oprit timpul si caderea mea? Ce? Nu fii prost, nu aveai ce face…”
Da. cioburi, cioburi.
“Uite, ti-ai taiat varful degetului, in buzele mele, cioburile cele mai ascutite, parca as fi un pahar de sampanie… Ce sange frumos ai, pacat ca nu ma poti lipi cu el…”
Te iubesc.
“Taci… Vorbesti prostii. Mai ai doua cioburi… Aduna.”

Apune soarele, ce frumos.
“Apune chipul tau in ochiii mei, adoarme marea-n lacrimi si adorm si eu obosita de dorul tau, si tu te uiti la un cacat de apus in loc sa ma trezesti sa-mi spui ca ma iubesti…”

…………………………………

Catre cel de acum:
“Atinge-mi varful nasului cu degetul aratator si spune-mi “tu”.”
Ce joc idiot.
“Nu fii rau, nu e idiot, el m-a invatat asta. E ceva frumos.”
Daca el te-a invatat sa te joci astfel de jocuri, de ce nu te-a invatat sa te joci si cu el?
“Taci, el nu s-a jucat cu mine. Ma iubeste.”
Da si eu sunt el, nu? Ha.
“Taci, taci taci.”

Uite cum respira, incet si cald. Zici ca respira matase invizibila, dintr-un aer independent de finete fluida, a unui dor de duca in rai.
“E mort; de fapt, esti si tu mort.”
De ce?
“Imi mangai visele cu plictiseala dorintei tale de a fi fericit.”
Sunt chiar asa de trist?
“Da.”

Razand cu pofta, frumosa ca de obicei.

Vad cu incetinitorul, totul.

Copilul tragea de o mana. O mana rece, de mama. Vad vitrina aburita de mana si rasuflarea calda a copilului.

Vad cu incetinitorul totul. Alb-negru.

Ochii cascati ai copilului buclat se contopesc cu vitrina, cu ceea ce se afla in spatele ei. Mama trage, copilul se lipeste cu un scancet de sticla.

Aud totul in doua culori – gri si negru.

Si acum, cu viteza `Hai mai repede, nu te mai prosti, n-avem timp de mofturile tale, idiotule! Te pleznesc!!`

Simt tot curcubeul

Mana copilului, cu dorinta, se departeaza de vitrina. Ochii ii raman lipiti insa pe jucaria din lemn simplu. Vitrina, nesimtitoare, facea ceea ce trebuia sa faca – un obiect despartitor. Tras violent, copilul se desparte, cu chipul intors inca. O mana cade grea pe crestetul lui. Mana de mama. Si atat. Si ura din viitor.

…………………………

Eu personal, o urasc. Imi trezeste doar dezgust. Dezgustul, da, este un sentiment destul de banal. Atat de banal incat cred ca ea-l merita, apropiindu-se de banalitatea mamei, aproape vulgara.

Cu ura e altceva. Cand urasti, esti, devii ceea ce urasti. In aceeasi directie, cand iubesti, esti, devii ceea ce iubesti. Dar imi permit sa o urasc si ma cobor lejer la nivelul ei, pentru ca ma urasc cu patima, la fel cum ma si iubesc, exact ca cel mai banal egocentric.

Asa ca o urasc. O urasc pentru ca in timpul facultatii, acum 3 ani, statea de vorba numai cu colega ei, la fel de neinteresanta ca si ea. La fel de lipsita de orice umanitate, principii, lipsita de orice etica si vointa.

O urasc pentru ca s-a culcat cu ala doar pentru ca a combinat-o in modul cel mai stupid si mai imbecil spunandu-i “sa stii ca mie chiar imi pasa”.

O urasc pentru c-a tacut, umilita, vinovata, cand a ramas insarcinata. O urasc ca s-a crezut capabila de a-l creste pe `ala mic`. O urasc pentru ideile pe care nu si le spunea, doar pentru ca ta-su o facea proasta in copilarie. O urasc pentru ca se razbuna acum pe fiu-sau. O urasc, pentru ca nu se uraste ea! O urasc, pentru ca desi nu exista, ea este! O urasc, pentru ca eu am creat-o, deci, este dreptul MEU sa o URASC! URA!!!!!!!!!