Ma plimbam azi noapte pe strazile Bucurestiului de altadata. Si chipuri albe cu palarii isi scoteau palaria in fata mea. Erau acele chipuri albe pe care le vezi in poze alb-negru rotunde , in pozele acelea ovale incrustate pe cruci.

Coloana mi-a crescut pana la infinit, intr-o bolta pana in cimitirul din Cismigiu. Pe asfalt inca se mai vad umbrele noastre in piruetele lui Stephane Lambiel. Si nu mai exista niciunul dintre voi si toti sunteti unul, acel absent care se tot pierde printre umbre.

Incerc sa gasesc ratiunea informatiei pure. Si am aripi. Si am aripi albe si negre care mi se desprind din oase si ma ridica si ma dor ..si ma ridica…. si am aripi si ma inmultesc in doua, in trei , in sapte… si ma inmultesc pana la infinit.

Mi-au crescut aripi si nu mai am maini si capul e plumbuit si zidul e tot mai aproape. Acelasi ceva de mine ma desparte. As vrea sa rad la infinit in noapte. Am aripi cu care imbratisez esenta, iar tie ti-am daruit mainile mele….ca sa le mangai cu ele.

Am adormit pe altarul fricii pure. Am adormit ca un prunc in cortex si m-am deconectat.

E nesperat de frig aici si aripile mi s-au ingreunat. am crezut ca zbor in jos, dar zbor de-a lungul unui punct in contratimp cu mine. Am scris cu aripile si….tacere. Si nu ma prind si nu ma rastignesc de aripi si coloana. Pentru ca Eu sunt Universul. Pentru ca Eu sunt al patimei si patima nu a fost a mea.

Obsesiv pasesc in Cismigiu pe oglinzi si ma concentrez sa nu pierd firul povestii. Si ma scurg catre dreapta si nu mai am ganduri si aripile scriu fara mine. Am crescut inalt pana la cer …. ma surprinde elasticitatea centrilor mei nervosi si mi-as vomita propria chemare. Din spate vine cate un val si e noiembrie si ploaie in mare.

Daca ma arunc in spuma o sa-mi creasca coada…. voi vorbi din ce in ce mai rar de niciodata…. acum ating oglinda si e paralizata.

Eu nu ma misc. Vibrez.